10 mai 2015

Ce ne irită la alţii ne poate face să ne înţelegem pe noi

Nu ştiu ce înţelepnit a zis-o şi pe asta dar nu pricep ce vrea să-mi dea de înţeles. Asta-i prea subtilă pentru mine.

De exemplu, mă irită oamenii care se bagă ca musca sub coada calului. Când, pe stradă, se trezeşte câte unul să te ia la treişpe-paişpe înainte de a te vedea că faci vreo greşeală. Sau, când pe stradă, vreun nebăgat în seamă se trezeşte să te întrebe dacă respecţi regulile cu privire la deţinerea câinilor. Sau, când pe stradă, un nefericit te gratulează cu vreo măgărie doar pentru că ai fusta scurtă mult deasupra genunchilor. Sau, când în autobuz, cineva se freacă de tine pentru plăcerea lui bolnavă… Sau, când în public, cineva vorbeşte tare şi gesticulează neatent, vorbind la telefon, total indiferent că loveşte – sau deranjează în alt mod – pe cei care n-au de ales şi sunt prezenţi. Când în autobuz, sau în staţie, nemulţumiţii de viaţa lor încep să vocifereze împotriva politicienilor şi ţi se adresează direct, ca şi cum eşti vinovat că ei sunt nefericiţi…
Când, în fiecare zi, întâlneşti aceleaşi persoane care te întreabă unde mergi, de unde vii, dacă ai muncă, ce salariu ai, dacă te-ai căsătorit, dacă ai divorţat, dacă ai de gând să faci copii… de ce da şi de ce nu

Mă irita – acum nu se mai pune problema – să merg la cinematograf şi să ascult ronţăitul celor care zdrobesc între dinţi floricele cât e filmul de lung sau lovesc cu piciorul în scaunul tău, în ritmul sentimentelor lor. Mă irită cei care-şi toarnă pe ei parfum şi lasă dâre în autobuz sau pe stradă…
Mă irită cunoscuţii nu tocmai apropiaţi care-mi povestesc, de câte ori ne întâlnim, acelaşi lucru: despre viaţa lor nefericită, şi mă irită când se enervează dacă le spun că sunt oameni cărora le este mult mai greu ca lor… Mă irită cei care, oriunde ar fi şi cu oricine, butonează telefonul mobil ca şi cum de asta ar depinde viaţa lor… Mă irită cei care găsesc că e potrivit să-mi povestească detalii despre viaţa lor amoroasă şi să mă întrebe ce să facă în cutare situaţie…

Şi pot continua aşa mai mult timp…Şi nu înţeleg cum toate aceste iritaţii mă ajută să mă înţeleg pe mine. Ah! Ce toantă sunt! M-am înţeles! Stau prost cu nervii, cu răbdarea, cu înţelegerea pentru ceilalţi! Gata! Am rezolvat-o şi pe asta! N-o să mă mai irite toate cele de mai sus şi multe altele, deci nu vor mai exista pe lume nefericiţi, plictisiţi, aroganţi, nesimtiţi… iar eu voi fi văzută ca un monument al rabdării, al înţelegerii - ceea ce este (ar fi) fals. Nu vreau, de fapt, să fiu monument! Ştiţi cam ce se întâmplă cu monumentele: câinii, porumbeii, vandalii…

Toţi cei amintiţi mai sus – zic unii – ar fi… (şi) oglinda mea, în care-mi pot vedea… adevărata fiinţă. Pe asta chiar n-o înţeleg! Adică, în sinea mea mă bag ca musca sub coada calului?! Torn parfum pe mine?! Mă frec de oameni în autobuz? Vorbesc la telefon ca descreierata?! Butonez telefonul ca disperata?! Mă iau de oameni pe stradă? Ah! Din nou: ce toantă sunt! Tocmai m-am luat aici de cei care mă irită… M-am înţeles! Sunt ca ei!

Oare mi se dă de înţeles că trebuie să se întâmple toate cele de mai sus – şi multe altele – pentru a înţelege că mă număr între cei cărora nu le plac manifestările enumerate?! Sunt în impas cu logica sau cu… subtilităţile psihologice…? Nu m-aş mira nici de una nici de cealalta.

Măi, dar urzicată mai sunt!

@
- Ce are un câine care miaună?
- Tulburări de personalitate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu