8 sept. 2013

Întâmplări cu vagabonzi - câini vagabonzi



Lovit pe trecere de pietoni
În zona sanatoriului din Timișul de Sus, și a hotelului Gaiser, prin anul 1990 erau mulți câini, între care și o cățelușă cu puiul ei, fătat de vreo două luni. Într-o zi, trecând strada, puiul a fost lovit de o mașină, ziua, pe trecere de pietoni. Șoferul care l-a lovit, dacă ar fi respectat legea ar fi încetinit la apropierea trecerii semnalizate și ar fi avut timp să oprească, dar pentru că n-a văzut oameni și-a zis că nu mai trebuie să fie preventiv. Degeaba a mai regretat, sau doar s-a prefăcut - s-a urcat în mașină și a plecat; altceva nici nu ar fi putut face atunci.
A urlat cățelușa două zile și o noapte după ce am luat-o din mijlocul șoselei. Greu am reușit să o luăm din mijlocul drumului, de lângă puiutul mort pe care îl păzea de noi, și lătra și încerca să ne muște. Am mângâiat-o și, în final, a înțeles că nu îi vrem răul și ne-a lăsat să ducem puiul pe marginea drumului, în iarbă, departe de oameni. Îl lingea, îl împingea cu lăbuțele și cu botul - cum fac toate animalele cu puii abia veniți în lume -  lătra la el, dar puiul nu mai mișca. A stat lângă el și a urlat. Poate că animalele nu au drepturi, dar au suflet.
Când a plecat, în sfârșit, am rugat un îngrijitor de la sanatoriul din apropiere să îmi dea un hârleț, ceva, să îngrop puiul în pădure. Mi-a zis să-l arunc în container, că-l vor lua gunoierii. Numai gândul că angrenajul mașinii de gunoi va împrăștia resturile trupușorului firav m-a înfiorat și am insistat pentru hârleț. Mi-a dat, uitându-se la mine ca la o casă arsă. Am înfășurat puiul într-o bluză - puricii și alte alea nu mai erau pe el din chiar momentul morții dar începeau să apară muștele - și l-am dus la marginea pădurii, unde am început să sap. Mă chinuiam îngrozitor - era prima groapă pe care o săpam și nu știam cum se face - văzându-i pe alții, mereu mi s-a părut ușor dar nu-i. Îngrijitorului i s-o fi făcut milă de mine și a venit să mă ajute. A săpat repede groapa și am îngropat puiul. El a fost cel care a pus un semn acolo și mi-a zis să vin să-mi dea un brăduț, să-l plantez. Și am plantat un brăduț, a doua zi, deși aveam bășici în palmă, de la hârleț.
Între timp, pe locul acela au fost defrișați arbori și cineva și-a construit o vilă.

Câine rău
Eram cazata la Gaiser cand s-a derulat și întâmplarea amintită mai sus. La câteva sute de metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi plăcea să stau acolo și să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea linisit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se băteau în fața mea, la nici doi metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul dintre câini mă vede și mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze mârâind. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat ce aveau de împărțit. Eu m-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat ceva timp, dar am povestit pe scurt.
A venit portarul de la sanatoriu și mi-a zis că nu sunt sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl mângâi, dar apoi i-am câștigat încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai alungat, dar nu știu ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât bine.

Johnny și haita
Într-o însorită zi de octombrie, 18.10.2010, hărmălaie mare în fața blocului. Câteva femei țipau, multe lătrături cu voci groase se auzeau. Mama aruncă o privire pe fereastră și o văd cum o tulește din casă. Ajunge afară extrem de repede, având în vedere vârsta, și o văd că apucă un ciot gros și dă-i după cinci dulăi care înconjuraseră o mașină parcată, lătrând de zor, zgâriind tabla. Se apropie, strigă și alungă câinii, care pleacă alergând în șir și duși rămân. Apoi, femeile care țipau, se apropie și ele. Cu greu, mama scoate de pe roata mașinii, unde era ascuns bine (credea el), un pui de pisică, mic cât să încapă într-o palmă. Și vine cu el acasă, îl hrănește cu seringa, pentru că altfel nu mânca și îl pune într-o cutie, în ideea că îl ținem până își revine și apoi îi căutăm o căsuță. După ce alergase vitejește și reușise să scape de haită era păcat să-l dăm înapoi în stradă. În cutie, mama i-a pus mâncare pentru pisici - de la Pufitică, motanul pe care îl aveam - sperând că va învăța să mănânce singur. O! Și cum mânca el singur! Știa să mănânce singur, doar că făcea “pe mortul”, de frică. Așa a făcut și Pufitică o dată, când l-am dus în altă casă, pentru că trebuia să plecăm. Era țeapăn când l-am scos din cutia de transport și sora mea a crezut că a murit - avea consistența unei ființe fără viață, rigor mortis! Atunci am aflat că e unul dintre modurile în care încearcă unele animale - inclusiv pisicile - să se protejeze când se simt amenințate.
L-am lăsat pe Johnny – așa i-am spus - liber, dar departe de Pufitică și de câinele boxer (care acum nu mai trăiește). Și Johnny, fricos, a profitat și s-a ascuns! Nu l-am găsit și începusem să ne îngrijorăm după vreo jumătate de oră. Atunci am închis câinele și l-am scos pe Pufitică din camera lui. Imediat ce a ieșit a început să adulmece, cu boticul ridicat, și în două minute l-a găsit pe Johnny, ascuns între niște haine de curând aduse din uscătorie. Când l-a văzut pe Pufi a ieșit miorlăind luuung și s-a lipit de el, miorlăind, ca și cum ar fi spus: “casa cu piiiiisiiiiici”. Și au rămas prieteni buni, în general. Se înțelege că ne-am pricopsit cu un nou motan.
Deși tata abia murise, în 29 august acel an, noi râdeam la giumbușlucurile pe care le făceau cei doi motani! Și râdeam, zicând c-or fi zis vecinii că pe mama a înnebunit-o durerea la moartea soțului, când au văzut-o cum se repede în mijlocul haitei să salveze ghemotocul acela de blană.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu